Iolanda Lemke: Maroc 2007

Maroc Africa - Portrete

                                                                               
Iolanda Lemke  Jurnal de calatorie 2007

 

 

Bijutierul

 

In fiecare an de cand traiesc in Germania, calatoresc undeva
departe pentru a descoperi ceva nou ori pentru a-mi confirma deja lucruri de
mult cunoscute doar din… carti. Sigur ca scopul calatoriilor mele  este
mai degraba  identificarea   cu spatiul  antropologic si
etnografic -  Maroc-ul  a fost la inaltimea pretentziilor mele. Am
putut face si portrete  (literare ), am avut ocazia sa cunosc  si
alte tipuri de persoane pe langa berberi si anume arabi , negri si chiar
europeni , mi-am saturat setea de culori in souk-urile lor ca si dorul de mare
si valuri si plaja si am venit in contact si cu aspectele mai putzin placute
ale continentului
negru.               

 

Fiind prima mea calatorie in afara Europei, am fost  covarsita
de adevarata fatza a Africii, de mizeria care mai exista inca in lume –
sigur ca toti avem o idee dar nu putem evalua exact  ce se petrece
dincolo de Mediterana si mai departe, unde oamenii traiesc exact ca acum o mie
de ani. M-am confruntat in Maroc  asadar cu civilizatzia moderna dar si cu
berberii  foarte primitivi. Ii vazusem deja in Malta, un popor mic de
statura, foarte vioi, intreprinzator si maleabil. Faptul ca au devenit
musulmani ( cu fortza, dupa cucerirea araba din anul 700) nu le-a schimbat
obiceiurile.  Pescari, croitori, beduini, brutari si mai ales proprietari
de pravalii, berberii marocani  m-au cucerit prin simplitatea si
sinceritatea lor.

 

Am decolat deci fara probleme  si in loc sa ma gandesc
la…  air-crash-uri, am  incercat pur si simplu sa ma canalizez strict
pe natura umana! Si uite asa l-am descoperit pe… barbatul din Madagascar. 

L-am remarcat inca decand stateam la coada la ghiseul de unde
ni se repartizau board-cards, adica rezervarile de loc. Era un tip de
culoare,  cam  de 35-40 de ani avand in jur de 1,90m  cu 
ochi mari si foarte mobili, parul tuns foarte scurt, nasul si gura africane si
o dantura perfecta. As putea spune impecabila. Fata era rotunda si sub barbia
modesta mai avea una, semn ca se hranea foarte bine. Era lat in spate si
musculos sub costumul albastru din stofa subtzire, in timp ce de la briu in jos
era extrem de suplu, ca un sportiv de performantza. Dadea impresia ca e pe
arcuri, ca un curier rapid. Pantofii din  piele moale, tot impecabili. Am
mai observat  si un ac de cravata  de aur cu stropi  fini de
lapislazuli. Camasa il cam strangea de gat, era de culoarea pantofilor, adica
un cafeniu deschis ca  pielea de caprioara iar cravata era dintr-o matase
maro cu arabescuri bleumarine de un gust desavarsit. Am vazut ca avea 
chef de vorba, ca multi din cei care calatoresc foarte des, ca sa mai atenueze
din plictiseala drumului.  Marocanul cu care se intretzinea in
franceza  era un tip nu numai sters dar si foarte cenusiu si modest
imbracat. Eu am tras cat am putut cu urechea, ba am renuntzat si la perna pe
care intentionat mi-o pusesem sub cap sa dorm mai bine, ca sa-mi pot fixa urechea
intre scaune si sa prind  incredibila discutzie din spatele meu.

 

 Negrul in costum albastru era un fel de bijutier. Adica
nu taia pietre si nici nu confectiona bijuterii, el cumpara pietrele, primea
comenzi, se deplasa  la fatza locului pentru vizionarea si achizitionarea
bolovanilor de mina, prezenta bijuteriile ori pietrele  spre vanzare in
Germania si Frantza si avea contracte cu furnizori  din Pakistan,
Madagascar, republica Niger si bineinteles Maroc. Deasemenea putea sa ateste si
calitatea pietrelor respective si putea vorbi ore intregi despre compozitzia
lor chimica, despre  calitatzile lor in materie de reflexia luminii ori
despre cele vindecatoare.  Un cuart nu e numai un cristal, l-a lamurit el
pe marocan, el este un mineral (  bioxid de siliciu)  mai
inainte de a fi o gema, o piatra pretioasa. El s-a specializat pe cuartul 
laptos si cel roz din Madagascar, pe lapislazuli pakistanez ori chiar din
Afganistan, deasemenea pe  cuartul fumuriu din Niger ca si pe 
cristalul de stanca  obisnuit din Maroc. Cand am auzit cuvantul Madagascar
am devenit din ce in ce mai curioasa.

 

Intrucat subiectul discutziei era pentru mine  absolut
inedit, am inceput sa conversez direct cu el  si i-am spus la un moment
dat ca ceea ce povesteste e extrem de interesant, ca sa-l provoc sa-si spuna
mai departe istoria in ce limba vrea. De fapt era poliglot si pe langa franceza
vorbea si engleza  - dar cu stewardesele vorbea in  araba 
si   presupun ca vorbea si limba materna, malgasa.

 

Pentru a fi intr-adevar pretioase, a continuat bijutierul,
mineralele trebuie sa aiba stralucire, transparentza, culoare si  mai ales
sa fie rare. De fapt cuartzul este piatra lui preferata iar lapis-lazuli
este doar un moft foarte scump si cerut pe piatza. Cuartzul  roz si cel
laptos constituie o descoperire  foarte recenta in masivul Itremo
din Madagascar, minele de sub cerul liber  exploatandu-se abia din 2004.
Ceea ce este inca incredibil pentru mine, cuartul se gaseste atat in Madagascar
cat si in Atlas-ul marocan, aproape de suprafatza ori chiar la suprafatza,
astfel  ca cine cauta asa ceva, culege pur si simplu  ori aduna de pe
jos bolovanii care contzin cristale de stanca.Cuartul e de obicei transparent
si incolor,  cristalizeaza  hexagonal, e cel mai ieftin dintre
pietrele pretioase - se gaseste cam peste tot in lume - si se exploateaza de
milenii.  Cel roz isi datoreaza culoarea superba prezentei manganului iar
cuartzul laptos are la baza hexagonului mici bule laptoase ca o ceatza. 

 

Inotdeauna s-a vorbit despre cristaluri ca ar avea puteri
nemaivazute si in general pietrele pretioase au nu numai in mitologia araba ori
persana, insusiri magice – intorci un inel si… se intampla ceva neasteptat.
Iubitorii de geme cu mai multa imaginatzie  sustin ca  pietrele
pretioase sunt admirate  si dorite pentru ca inmagazineaza in ele
istoria zbuciumata a formarii continentelor precum si fortza naturii
dezlantzuite…

 

In afara de frumusetzea si finetzea  bijuteriilor,
pietrele pretioase au insusiri vindecatoare, o poveste pe care ti-o servesc
toate vanzatoarele din magazinele de bijuterii. Cuartzul  roz este indicat
persoanelor care sufera de boli de inima. Purtat fie sub forma unui pandativ,
fie intr-un saculetz din material textil natural, legat la gat, cuartzul
roz  calmeaza durerile cardiace  si indeparteaza insomnia.  In
general un cristal  de dimensiuni mai mari asezat la loc de cinste in
casa  cuiva, unde sa nu aiba acces maini straine, il pot incarca cu
energie pozitiva pe proprietar. Tocmai de aceea, si-a continuat el povestea, el
vinde  si bijuterii dar mai ales pietre (mai tarziu am inteles ca de fapt
era vorba de bolovani din mine pe care noi ii cunoastem sub denumirea de flori
de mina). Pe langa bijutierii care achizitioneaza de la el  geme si
slefuiesc forme si fatzete, el  satisface si gusturile multor colectionari
care cauta flori de mina originale si nemaivazute, nu atat foarte mari
(bolovanii cantaresc uneori peste 1-2 kilograme)  cat deosebite.
Colectionarii sunt particulari dar exista si multe muzee din lume carora el le
vinde raritatile la pretzuri de licitatzie.

 

Firma nu a mostenit-o de la tatal sau care e simplu 
functionar intr-o institutzie din  Madagascar, ci a consolidat-o absolut
singur in anul cand s-au descoperit zacamintele de cuart din interiorul
insulei. Mama lui se trage dintr-un trib din Tanzania, mai precis din Zanzibar,
este  profesoara  de lb  engleza  in Madagascar ( n-am
inteles daca in Tananarivo ori altundeva) si  l-a sustinut intotdeauna,
indemnandu-l mai ales sa studieze. Femeile africane si-au dat seama mai repede
decat barbatii, ce e mai bine pentru copiii lor pe care nu vor sa-i  mai
vada doar pescuind ori carand cosuri ori si mai greu, in agricultura. Ca atare
el a ales  si studiat geologia in Germania – cu diploma - si a mai urmat
si alte cursuri  de specializare  in Frantza.  Are colectzia lui
personala de pietricele si in prezent aduna material pentru a publica un eseu
despre roci. Spunand acestea, tot aräta catre laptopul pe care-l pusese langa
picioare.

 

Zanzibarul este o insula de vis  care apartine Tanzaniei
africane. Tanzania e o tzara binecuvantata de  Dumnezeu. Kilimandjaro se
afla acolo, cel mai inalt munte al Africii  cu  varful sau majestuos
de aproape 6000 metri  acoperit de zapada,  lacul Victoria e acolo,
cel mai mare lac al Africii din care izvoraste Nilul. Tanzania se mai lauda cu
parcul national Serengeti si cu lacul Tanganika. Numele  Tanzaniei vine de
fapt de la Tanganika, Zanzibar si Azania, ultima fiind denumirea unor regiuni
subsaharice. O tzara desavarsita  insa populatzia traieste sub nivelul de
trai.

 

Domnul cu pietrele  spunea ca e  in contact si cu
firme mari producatoare de bijuterii din sidef. A studiat desigur si 
tehnologia  pietrelor semipretioase ori a diamantelor industriale insa el
se ocupa numai de originaluri, astfel a ajuns sa vanda cuartzul 
si   lapis lazuli, piatra pretioasa a Persiei care e extrem de scumpa
si rara. Lapis/piatra  vine din latina si lazuli inseamna  albastru
in araba – piatra e intr adevar de un albastru marin foarte intens, 
avand  din loc in profunzime,  stropi aurii de pirita si  
intarsii albe de calcit. Pirita  este aurul nebunilor  iar calcitul
este de fapt un minereu de calciu – calcarul. Culoarea albastra  i-l dau
alte minerale. Lapis lazuli nu este un mineral ci un conglomerat,  o
piatra, tocmai din cauza ca e formata din mai multe  minerale diferite.

 

Albastrul foarte intens ca si raritatea pietrei i-a facut pe
 antici sa o aprecieze. In Babilon ori in Egipt, amuletele cu figurine
din lapis-lazuli erau la mare cinste. Se spune ca vestita Cleopatra isi
albastrea  pleoapele  cu praf de lapis-lazuli. In tot
cazul  m-am informat imediat  ce am ajuns acasa si am aflat ca cine
poseda o piatra de lapis-lazuli este ferit de greseli, de invidie
si de frica!  Romanii pretindeau ca un  medalion de  lapis
lazuli ar actiona ca un afrodisiac – poate de aceea acul de cravata din aur
cu stropi de lapis lazuli  pe care il purta  mandru,
bijutierul mi-a dat de gandit…

 

 In tot cazul, a concluzionat el, afacerea cu pietre este
foarte diversa si ii aduce un venit multzumitor.           
In Casablanca avea de gand sa doarma o noapte dupa care urma sa intalneasca un
furnizor de cuart. M-am convins singura  in Agadir cum zaceau cristalele
de cuart la marginea drumului, alaturi de amonitzi uriasi, amandoua comorile
incredibil de ieftine in timp ce marocanii sunt ridicol de saraci. Cum era
poezia aia „Muntii nostri aur poarta/noi cersim din poarta-n poarta“… 

 

Masivul Atlas cuprinde cam toate sortimentele de cristal de
stanca – inclusiv ametistul. Cum zburam chiar deasupra masivului Atlas, am fost
foarte impresionata sa aflu ce multe stia despre geografia Marocului, muntii
Atlas impartzindu-se de fapt in mai multe grupe si in mai multe tari vest
africane, Atlasul cel inalt ( cu un varf de peste 4000 chiar in Maroc) Atlasul
de mijloc, Anti Atlasul, Sahara Atlas, Rif Atlas si Atlasul cel mic, ca si
masivul Djebel Sarhro din sudul Marocului. Geologul din el  s-a
entuziasmat  la culme cand a trebuit sa-mi explice culoarea diferita a
stancilor Atlasului. Intre timp marocanul adormise doar  eu sedeam in
picioare pe culoar, intoarsa cu fatza catre bijutier si-l ascultam cu mare
atentzie - cred ca l-as fi ascultat ore in sir.

 

Stancile negre au o compozitzie bazaltica, cele mai rosii sunt
in majoritate din granit, amandoua roci vulcanice, de aceea se spune ca masivul
muntos s-a format in Precambrian, o epoca nelinistita cand pe Terra exista doar
un singur continent. Cele doua roci vulcanice au la baza silicati, ceea ce
explica si multitudinea de cuarturi. De fapt stiam  de cand fusesem in
tinutul Hartz, in nordul Germaniei, ca  porfirul, o varietate bazaltica de
culoare rosietica, are in compozitzia lui si bucatzi de cuart. Granitul ocru e
culoarea dominanta in Maroc, m-a avertizat el, aici casele sunt de culoarea
granitului, praful drumurilor e ocru si terenurile agricole au culoarea
caramiziu inchisa. Pana si nisipul e uneori de un rosu aprins, mai ales cand il
spulbera Scirocco, vantul uscat si fierbinte care bate dinspre desertul Sahara
cu peste 100 km pe ora. Stancile mai joase de culoare verzuie isi datoreaza
culoarea prezentei carbonatzilor de cupru – malachitul de exemplu.

 

Inainte de aterizare, bijutierul mi-a recomandat sa nu port
cristale, ci doar chihlimbar, se potriveste cu zodia mea! Recunosc cinstit ca
nu ma dau in vint dupa cristale – cuartzul roz imi spune  totusi ceva
-  dar am avut intotdeauna o preferintza nemarturisita pentru chihlimbar.
De fapt,  am cugetat dupa aceea,  pietrele sunt primele  forme
care l-au inspirat pe om. Silexurile din obsidian, roca vulcanica foarte dura,
sunt  revelatoare. Piatra a devenit la un moment dat statuia unui zeu.
Locuintele din piatra sunt cele mai durabile,  ce s-a ales cu popoarele
care n-au avut decat lemn si argila la indemana? Pietrele sunt cele mai vechi
monumente ale omenirii: menhirii, dolmenii, hypogeele, ori megalitii de la
Stonehenge. Acum doua mii de ani se cauta piatra filosofala. Piatra se pune pe
morminte si piatra e instrument de razboi. Ce s-ar fi intamplat cu
cerealele  fara pietrele de moara? Cu epoca de piatra a inceput istoria
omenirii. Japonezii asteapta si acum sa creasca  pietrele. Piatra sta la
baza dezvoltarii omenirii  asa cum celula e la baza organismelor vii.
Pietrele talismane ori pietrele inscriptii, piatra-borna de drum ori
piatra/marmura a  lui Praxiteles,  piatra care paveaza strazile
etc  – civilizatzia n-ar fi existat fara piatra.

 

 

Agadir

 

          

 Aterizarea in Casablanca a decurs minunat, pasagerii au
aplaudat eforturile pilotului. Dupa cum aveam sa constat cu ochii mei, marea
metropola marocana era punctul de intalnire a lumii europene cu cea africana si
chiar asiatica, multe Boeinguri sub diferite pavilioane ( Air Qatar ori 
South Africa Airways ori Emirates de exemplu)  asteptau in marele aeroport
Mahomed al 5-lea  sa decoleze cu pasagerii veniti din Europa. O
multzime cosmopolita astepta in aeroport tranzitul catre alte tari africane.
Auzisem de fapt ca Royal Air Maroc nu a avut niciodata vreun accident
ori vreo prabusire, de aproape 60 de ani de cand  s-a constituit ca si
companie aviatica insa nu stiam ca in Casablanca exista si prospera  un
nod aerian atat de important. In goana i-am salutat pe toti participantzii la
discutzie din avion inainte sa dispar spre terminalul de unde trebuia sa
decolez mai departe spre Agadir.               

 

Zborul  peste Atlas  a fost un vis - o minunatzie de
canioane si stanci, oceanul promitator si faleza extraordinara. Ajunsa in
Agadir aveam sa ma minunez  -  plaja extrem de lunga si mai ales
foarte lata, inainte de reflux  avea chiar  doi kilometri km
latzime.  Caldut , adica  dimineatza 23 grade si la prinz chiar 29 -
30 dar cu briza oceanului nu se resimte caldura si m-am bronzat si m-am scaldat
de nota 10. Marocanii - cuminti, in sensul ca se holbau pe plaja dar fara
comentarii - din turism traiesc si turistii sunt sperantza lor, ei n-au pensii,
 marea majoritate nu platesc impozite – cat despre locuri de munca, un
mare zero.

 

 Am venit desigur in contact cu marocanii, la Souk ori
prin boutique-uri ( n-au supermarket-uri), la receptzia hotelului si ghizii
care ne-au insotzit in excursii. Am facut iesiri  la Essaouira, un
port  de pescari  la oceanul Atlantic si la Marakech unde temperatura
a fost de 41 de grade la umbra.

 

Marocanii vorbesc franceza - e limba oficiala - insa in
general tinerii (  angajatzii din turism ori de la aeroport) vorbesc 
engleza. Receptionerii ( Aziz, Nasser si Omar) au   invatzat limbi
straine  la institutul  de turism din Agadir - iar contactul cu
turistii  ii ajuta sa se perfectioneze fara a se mai si deplasa in tarile
respective. Ei au insistat sa vorbeasca cu mine in germana, tocmai ca sa
exerseze.  Aziz era  un arab gen Omar Sharif,  cu pleoape enorme
si nasul mare, tenul destul de deschis la culoare, foarte  inalt si uscat,
de loc atletic, un fel  soarece de biblioteca, extrem de cultivat si mai
ales patriot. Nasser era negru,  slab si tanar, cu un barbison care ar fi
trebuit sa-i dea un aer serios insa nu reusea decat sa binedispuna pe altii –
circula cu o mica motocicleta galbena de care era mandru. Omar era un metis
berber-arab de culoare ciocolatie si parul cretz, cu trasaturi foarte frumoase,
as putea spune feminine, avea mare succes la femeile singure si  era
teribil de constiincios cu rugaciunile si ritualurile musulmane. In hotel
erau  francezi, venitzi sa se odihneasca, sa respire aerul placut al
oceanului si sa se bucure de lejeritatea presiunii atmosferice atat de benefice
la nivelul zero pentru  sistemul
circulator.                                   
          

 

Hotelul meu ( ales cu  bunastiintza inca de acasa) era
unul traditional  marocan, adica in stil berbero-arab, cu patio si 
bazine, cu faiantze peste tot si lampi din fier forjat cu arabescuri, cu
covoare traditionale berbere, mozaicuri si  divane - in fine o atmosfera
orientalo-maghrebica (am aflat si eu ca maghreb se numeste poporul care
traieste in Maroc, Tunis si Algeria) pe care mi-am dorit-o. Sigur ca existau
si  hoteluri de lux, in sticla si metal, cu parcari uriase si restaurante
europene - eu insa  am dorit sa cunosc cultura si poporul marocan. Agadir
-ul a trebuit in urma cu patruzeci de ani  sa fie reconstruit - in felul
acesta s-a  pierdut o mare parte din  arhitectura veche.

Atlantic-hotel se gasea in centrul Agadir-ului, foarte aproape
de plaja ( mergeam 7 minute per pedes) inconjurata de le  
marche municipal, de muzee, centre  turistice de suvenire, magazine
alimentare, patiserii-brutarii ( din fericire si cu franzele). N-am avut nici o
sansa sa pictez - mi-am facut schite  si multe fotografii - intrucat totul
era extrem de interesant si n-am vrut sa pierd nimic, cele doua saptamani 
au trecut extrem de repede.

M-au innebunit  chilimurile si covoarele (sigur ca am
cumparat o carpeta tzesuta la razboi si nu persiana desi ei au vestitele
covoare berbere, dar eu am un motan si nu pot curatza covorul). Sa te
fereasca  sfantu` sa intri intr-o dugheana cu covoare ca nu mai scapi
decat daca esti obraznic - te roaga, te implora, itzi scoate toata marfa,
desface covoarele pe jos,  calca pe ele, transpira si se agita aratandu-ti
latimea si lungimea, iti prefira ciucurii printre degete si mangaie lina de
parca  ar  mangaia o capritza sfioasa,  vorbeste 3-4  limbi
sa-ti arate cum se straduie el sa castige o painica, te pune sa pipai tzesatura
aspra  din lana de capra ori  catifeaua persana, sa admiri culorile
naturale unice si specifice zonei si alte strategii, ca ti-e rusine ca existi
daca nu iei ceva. Am reusit sa scap numai pentru ca am stiut ce vreau asa
ca  acea carpeta care initzial avea un pretz exorbitant si   pe care
totusi am achizitionat-o   a fost indelung studiata si negociata pana
cand am ajuns la un pretz rezonabil.

 

Mi-a ramas inima la ceainicele lor din cupru ori alte metale
aurite batute cu ciocanul, gravate ori impodobite cu boabe de turcoaze ori
rubine artificiale. Si bineinteles  cand zicem Maroc zicem marochinarie,
mi-am luat un sac de piele lucrata in relief  ( pielea extrem de
ieftina, aproape pe degeaba) si mi-as fi cumparat si un taburet  circular
din acela din piele impletita  care vine umplut cu calti ori burete dar
unde sa-l pun ?! Marocanii au atins perfectiunea in prelucrarea pielii,
materialul devine  dupa procedeele acelea urit mirositoare, extrem de fin.
Bazinele din piatra  cu vopsele naturale si atelierele traditionale de
marochinarie, se gasesc undeva la periferia oraselor, sub cerul liber , din
cauza mirosului persistent, calitatea e exceptionala.

 

In magazinul-bazar de marochinarie – surpriza! Trei doamne din
Timisoara, aflate intr-un tur al Maroc-ului, cu mult mai interesant decat
sejurul cumparat de mine de la biroul de voiaj german. Singurul dezavantaj era
ca in fiecare noapte, grupul de aproximativ 50 de romani, trebuia sa doarma in
alta localitate.  Faptul ca romanii isi permit  - deja de foarte
multa vreme – sa faca concedii  scumpe si atat de departe de granitzele
romanesti, vorbeste de la sine de bunastarea lor. 

 

Industria  marocana de suvenire  prospera, desi
produce 90 la suta kitschuri. Vazele, farfuriile, ulcioarele si bolurile lor
din ceramica pictata cu modele traditionale mai atrag inca turistii, chiar asa
confectionate in serie in cooperative speciale pe care le-am si  vazut de
pilda in Essaouira.

 

In perioada cand am fost acolo, marocanii 
erau   la Ramadan, asa ca tineau post si-si faceau spalaturile
traditionale  dintr-o cu sticla de apa direct  pe strada dupa
care  isi scoteau covorasele din san ori din sacose si se puneau cu fundul
in sus, sa se roage. De mancat -  numai dupa apusul soarelui, muezinul
canta deja la 5 dimineatza  ora  locala ( spre norocul meu  era
7 ora Germaniei) si ii chema  la  moschee. Chiar si receptionerii
nostri (Omar era cel mai constiincios) se retrageau cu covorasele de rugaciune
intr-o camarutza la  7 si un sfert seara  si  reveneau  mai
tarziu..

 

In Agadir sunt multzi cersetori, incurajatzi de turistii
filantropi. Transportul in comun lasa de dorit dar taximetrul costa  cam
80  centi ori  1 dolar american, asa ca am circulat numai cu
taxiul.  Souk-ul din oras  l-am vizitat de mai multe ori mai 
mult pentru pitorescul lui - ulitza croitorilor, ulitza negustorilor de piele,
ulitza zarzavagiilor, ulitza lenjeriilor, ulitza vanzatorilor de banane, ulitza
vanzatorilor de mirodenii, ulitza negustorilor de curmale, migdale, susan etc,
ulitza impletitorilor de cosuri ori rogojini, boutique uri de covoare, 
stofe de tapitzerii, chiar  de talcioc, bunuri casnice ( din China). 
Cu toate ca peste tot erau canale, murdaria staruia pe toate ulitzele
souk-ului, nisele in care erau instalate pravaliile erau  insa foarte
curate, un fel de ce e al meu, e ok, ce nu e al meu nu ma intereseaza.
Peste tot  in Souk vezi numai barbati ( in general  femeile 
marocane nu se expun  in locuri publice si totusi le vezi pe la banci si
birouri undeva unde stau  inchise). Insa in magazine lucreaza si
frantuzoaice ori marocane absolut moderne in blugi si bluze subtziri si scurde,
decoltate si cu parul in vant.

 

N-am putut sa citesc in timpul zilei, nu ma puteam concentra
intrucat totul imi distragea atentzia,  faiantzele si palmierii si arborii
necunoscuti si hainele lor traditionale  -  am aflat la ce e buna
gluga  kaftanului lor lung, nu ptr ploaie ori frig ci pentru furtuna ori
vantul care rascoleste nisipul ori tzarina - si stradutzele inguste din 
targuri , precum si fizionomiile lor arabe ori non arabe  si negrii.
Acestia din urma provin din sutele de negri  cumparatzi ori eliberatzi din
sclavie din Mauritania de bunicul regelui actual , astfel ca acum impreuna cu
berberii, evreii si arabii sauditi, formeaza populatzia
marocana.               
                                                 

 

Cu toate ca nu cunoastem aproape nimic din tainele
continentului negru, ma  infior la gandul ca in zilele noastre  in
Mauritania mai exista sclavie.  Sociologii explica acest fenomen prin
aceea ca  , maurii, populatie de rasa alba,   au dat peste
triburi nomade de negri in pustiu, au profitat de ospitalitatea lor si i-au
obligat ulterior sa devina sclavi , socotindu-i inferiori. Jefuitzi si mai apoi
gonitzi de saracie, deci  ca sa supravietzuiasca, sute de mii de astfel de
nomazi au devenit sclavi. Haratinii, cuvant de ocara cu care sunt
denumitzti acesti  fosti  locuitori de culoare ai desertului
eliberatzi din sclavie si  aflati  in ultimul grad de saracie,
constituie o casta dispretzuita a societatii mauritane. Organizatzia Amnesty
International a identificat in Mauritania nu mai putzin de 90.000 de sclavi
negri precum si 300.000 de sclavi eliberatzi care continua sa munceasca pentru
fostii lor stapani din motive economice  si chiar psihologice.

Insa, cum spuneam,  o parte din ei si-au gasit o noua
patrie in Maroc, alaturi de berberii marocani, de arabii sauditzi, de evrei
si de francezi, spanioli cu care se inteleg foarte bine.

In Maroc analfabetismul rural este recunoscut – statul e in
multe cazuri neputincios. Pentru analfabetism nu e raspunzator regele ori
parlamentul, pentru ca exista legi in aceasta directzie dar  parintzii
sunt mai presus de legile regelui, ei au drepturi asupra copiilor pe care ii
fac  ca sa le fie ajutoare, asa ca nu-i prea lasa la scoala si ii pun la
munca de mici : vanzatori in pravalii, croitori,  ciobani, sa care apa
etc. Fetele sunt date servitoare , nu neaparat pentru munci grele, fiind
obligate sa-si castige farfuria de  cous-cous. De altfel pentru cei care
traiesc la tara, scoala  e foarte scumpa. Marocanii nu recunosc legile unui
stat care nu le plateste pensii si nu le asigura minimul de existentza,
berberii- beduini  traiesc liberi si nomazi fara sa recunoasca nici un
guvern si nici un rege ori vreo restrictzie.

 

 Intr-o zi  am facut o excursie si am vazut cateva palate
pe coasta oceanului intre Agadir si Essaouira, ele au ziduri traditionale arabe
inalte de peste 3 metri  cu metereze de forma  cubica ori de brazi
stilizatzi,  camere video supravegheaza fiecare miscare exterioara.
Palatele, resedintze la ocean, apartineau unor  parlamentari printre care
si unul din printzii mostenitori ai Arabiei Saudite care este in acelasi timp
si ministru in Maroc si a carui avere o depaseste pe aceea regelui… Regele
Arabiei Saudite are pe cat se vede multi fii toti mostenitori ai coroanei, fiecare
insa isi vede de treaba si isi sporeste averea personala cum crede de
cuviintza…In zona unde erau plasate palatele, canioanele aride ale muntelui se
prelungeau pana in ocean astfel ca valurile erau foarte inalte. O flora din
cactee  crestea sub forma de tufisuri,  presarate pe ici pe colo, in
rest stanca goala. Undeva jos, aproape de o plaja  pietroasa, erau parcate
cateva jeepuri iar in apa  se antrena un grup de surferi in costume de
neopren.

 

Ghidul ne-a povestit ca exact in aceasta regiune regele actual
a planuit deja sa construiasca un ressort pentru sporturi nautice, surfing ori
zboruri  cu parapanta etc. Intre lunile februarie si inceputul lui iulie
bate aici un vant naprasnic ce vine din Argentina. Numele vantului a ramas un
mister, cu toate cercetarile mele. Dupa ce traverseaza Brazilia cu peste 120 km
pe ora, el ajunge pe coastele africane si mai are inca putere sa tulbure
oceanul cu nu mai putzin de 50 km pe ora, ridicand valuri uriase.

 

Am vazut cladiri moderne, Agadir-ul  vechi ( cel reconstruit
dupa cutremur) seamana foarte mult cu Bucurestiul de dinainte de 1990, ca
atare  multa multa nepasare si indolentza. Cartierele moderne de tip
european, cu zgarie nori si cladiri din beton si sticla, cu magazine de lux si
restaurante selecte strica imaginii locale insa ii ademenesc pe turisti.
Marocanii care muncesc luni de zile in Europa si-au ridicat aici vile cu etaj,
au antene satelit si masini puternice la scara. Bulevardele care trec prin
cartierele lor sunt largi si amenajate cu  palmieri si alti arbori, cu
straturi de flori si iarba.

 

 Am vazut parcuri  cu  plante aduse din alte
tzari, pana si  eucaliptzii pe care bunicul regelui actual i-a adus tocmai
din Australia si i-a plantat tocmai pentru ca  se aclimatizeaza usor, n-au
nevoie de multa ploaie, sunt tot timpul verzi si mai fac si umbra. Am vazut si
bananierii pitici adusi din Brazilia care  produc banane mici si dulci -
livezi intregi cresc in zonä, pentru ca Agadir-ul e pata de verdeatza a
Maroc-ului, aici e o vale prin care curge un mare riu si uneori si alte
mici  torente  de  pe culmile  masivului Atlas.

Stelele sunt altfel  asezate pe firmament - desi nu eram
mai jos de ecuator, am vazut  semiluna in toata splendoarea ei in
opozitzie cu  Venus care stralucea foarte tare - asa cum apare ea de
exemplu pe drapelul mauritan ori cel turcesc. Din cauza diferentzei de ora ma
trezeam foarte de dimineatza si priveam prin fereastra deschisa. Ca una care
locuiesc intr-o regiune deluroasa, ma dau in vant dupa zgomotul valurilor.

 

Fluxul de la miezul noptii  era intotdeauna foarte
puternic, apa acoperea aproape tot strandul si cand mergeam la plaja dimineatza
pe la 8, nisipul de pe care apa se retrasese foarte departe,  mai era inca
umed. Plaja era in fiecare zi altfel pentru ca oceanul o modela, o framanta
dupa bunul lui plac.

 

Essaouira                                                                     

M-am hotarit pentru excursii organizate cand am vazut ca in
Agadir nu exista gara si ca autobuzele circula foarte greu si nu au aer conditionat.
Prima excursie  a fost deci  in Essaouira,  un fel de 
citadela cum am vazut  acum 2 ani in Malta,  cu foarte frumoase
case albe inconjurate de zidul cel mare si mai multe portzi uriase. Portul
e frumos, adica portul cel vechi cu tunuri de fonta si foisoare spaniole - in
apa sunt doar barci  ( o putoare de peste de iti muta nasul) ori vase
pescaresti, confectionate din lemn de tuja, cu panze ori motoare. In Essaouira
nu e decat port de pescari – si multa istorie. Descoperit mai intai de portughezi,
orasul a fost fortificat in timpul cuceririi spaniole iar francezii i-au dat
numele de Mogador. Constructziile din piatra mai dureaza inca, foisoare si
ziduri, portzi frumoase si puternice pe care acum le viziteaza turistii si
pescarusii.

 

Ghidul nostru se numea Rashid, era un arab foarte serios si
motivat, imbracat in costum european si cu cravata. Ne-a vorbit foarte frumos
despre  Maroc in general si despre oraselul de pescari, odinioara un port
foarte activ si fortareatza impotriva piratzilor.

 

Essaouira, ca mai toate orasele mari marocane, e suprapopulata
desi majoritatea muncitorilor cu ziua pleaca seara acasa - nu cu autobuze ci cu
mici camionete-taxiuri care-i transporta pana in satele din munti. O multzime
de  pisici itzi umbla printre picioare, nimeni nu le alunga dar nimeni nu
le ia acasa. De pe plaja dintr-un mic golf se ridicau parapante colorate. In
departare se vad cartierele moderne ale orasului, hoteluri cu multe etaje
sclipind alb in lumina orbitoare a soarelui. Am luat masa intr-un restaurant
chiar pe malul oceanului, din pacate pescarusii se asezau pe marginea mesei ori
chiar pe marginea farfuriei, fara nici o frica in timp ce zeci de pisici 
jigarite se strecurau printre picioarele meselor. Am refuzat mancarea lor si am
luat ceva european – mi-e groaza sa patzesc ceva la stomac cand sunt pe drum.
Deasemeni mi-am exprimat mirarea ca vestitul  couscous e o mancare
traditionala din moment ce e un gris de porumb – planta care s-a adus din
America abia dupa 1492. Insa Rashid ne-a explicat ca felul in care
couscous-ul e preparat e traditional, si ca inainte de porumb (din care
au  doua recolte pe an) berberii foloseau alte cereale.

 

Am luat un taxi si am ajuns in medina lor, un fel de
souk urias pitoresc si prafuit,  murdar si groaznic de sarac – peste tot
pravalii, stradele  mici si intortocheate si totusi in unghi drept, multe
dughene, am pipait covoare si impletituri din paie, magazine de
giuvaieruri  intr-un cartier special in care toti membrii familiei au cate
o mica pravalie cu aur si argint,  vanzatori ambulanti de avogado si
banane si chiar peste prajit pe care  nu stiu cine il cumpara, ca
marocanii erau la Ramadan. Casute inghesuite, vopsite in alb stralucitor cu
ferestre si usi albastre, se ridicau modeste deasupra pravaliilor. Nu lipseau
obloanele si chiar marchizele, aici cand intra soarele pe fereastra, te topesti
pur si simplu intre patru pereti. Am vizitat si o scoala de meserii – Rashid ne
vorbise de ea, copiii  norocosi invatza aici o meserie traditionala si
anume  tzesutul covoarelor, bijuteria pretioasa si cea artistica ca si
arta prelucrarii oaselor de camila, uneori a fildesului dar mai ales
prelucrarea   lemnului usor si roscat de tuia ( Thuja
occidentalis).  Cand terminau studiul, elevii erau liberi sa se angajeze
in vreun atelier ori sa-si deschida unul si sa traiasca din asta, ceea ce
oricum era mai bine decat sa munceasca pamantul arid ori sa aiba grija de
vitele parintzilor.

 

In Essaouira pretzurile erau atat de joase incat nu a putut
nimeni sa-mi dea restul – asa ca n-am reusit sa cumpar absolut nimic. M-am
simtit ca Nils Holgersson in cetatea aceea ivita de sub ape fara nici o
para.  Insa am pastrat  frumoase amintiri –  carpetele
multicolore  berbere  pe zidurile caselor  albe cu  obloane
de culoarea peruzelei si multimea de berberi mititei foarte ocupatzi.

 

Rashid s-a dovedit pana la capat  corect si  foarte
informat. Ne-am oprit pentru o pauza scurta chiar  pe coasta oceanului (
se stricase microfonul) si am vazut cat era de inalta faleza  - valurile
izbesc  la un moment dat direct in roca Atlasului. Am avut  pentru o
clipa sentimentul ca ma aflu in Madeira pe piscul muntelui si jos vad valurile
cum se izbesc de mal.  Pe marginea drumului se incapatzineaza sa creasca
foarte inalti, umbrosi si  parfumatzi, eucaliptzii. Maslinii salbatici ca
si  arborii de argan aveau un aspect teribil,  strambi, rasuciti si
cu coroana alungita intr-o parte de parca incremenisera in bataia vantului.
Peste tot pungi negre de plastic, gunoaie zburatoare care se prind de spinii cacteelor
ori de ramurile arganilor si raman acolo ca o emblema mai putzin placuta a
Marocului.

 De cate ori a avut ocazia, ghidul ne-a vorbit 
foarte admirativ despre regele cel tanar, Mahomed al 6 –lea si despre toate
initiativele lui si in general despre grija pe care regele o are pentru toti
cetatenii tarii sale.

 

O pauza de un sfert de ora am facut la un fel de pensiune –
aici munceau femei fara familie. Spargeau si macinau nucile de argan.
Nucile erau in gramezi intinse la uscat .  Cojile se colectau in niste saci
de iuta iar femeile sedeau de a dreptul pe pamant, cu un fel de nicovala mica
intre picioare si un mic ciocanel. Purtau bineinteles pantaloni ca de pijama si
multe fuste si saluri, erau si tinere si mai batraioare, mititele de tot si
scofalcite, ridate ori stirbe insa zambeau in sperantza ca vom cumpara uleiul
de argan si astfel isi vor castiga si ele painea zilnica. Castigul lor
era  de cam 3  dinari pe zi -  adica 25 de centi europeni, insa
cred ca primeau casa si masa pe langa salariu.  Aceasta pensiune era una
din initziativele regelui care ar fi dat  intre timp o gramada de legi in
favoarea femeilor si in special aceea ca daca o femeie e parasita mai mult de 3
luni ( cazurile muncitorilor marocani care presteaza munci in strainatate)
poate cere divortzul. De asemenea desi musulmani, marocanilor nu li se permite
sa se casatoreasca decat cu o singura femeie.Emanciparea femeilor s-a produs
intrucat ele n-au mai nascut multi copii - mici grupuri de asa zisi misionari
colinda  asezarile berbere din munti dar si din Sahara, si  in afara
ca  tin  conferintze despre planningul familial, se ocupa cu 
impartirea de  prezervative si
anticonceptionale…      

 

Frantuzoaicele

 

Mi-am facut  pana la urma o cunostintza, o frantuzoaica
din Toulouse cu care am colindat pe la moschee, muzee, magazine si am facut
si turul Agadir-ului. La inceput a fost foarte retrasa. Dar intr-o zi m-a
abordat  la micul dejun. Spunea ca i-ar place sa mergem impreuna sa
vizitam un centru artizanal si o moschee, desi marocanii nu te lasa sa intri in
moschee. Turcii sunt din  punctul asta de vedere cu mult mai tolerantzi,
m-am convins in Istanbul. Te pun sa te descalti si sa te speli pe picioare si
pe urma potzi calca pe pardoseala ori covoarele imense ale moscheei. Insa aici
in Maroc cei care cred in alta divinitate decat Allah trebuie sa stea frumusel
la usa. In fine, m-am gandit ca o mica plimbare n-are de ce sa strice si am
incercat sa lungesc cat mai mult conversatzia pe care am purtat-o in patio.
Numele frantuzoaicei era Valerie, venea din Toulouse si lucrase toata viatza ca
desenatoare de moda. 

 

Orasul Toulouse se afla in sudul Frantzei, as putea spune la
rascruce de vanturi,  la distantza egala de oceanul Atlantic si Marea
Mediterana. E un oras foarte vechi, fondat de romani de la care pana azi au
ramas stradutze inguste si moda de a construi casele din caramida. Culoarea
caselor in caramida e caracteristica pentru Toulouse care  mai e
supranumit si orasul roz. Madame Valerie era foarte mandra de orasul ei
natal. Prima biserica a fost construita de vizigoti in jurul anului 400 – celti
nelinistitzi plecati in drumetzie – si prima universitate a fost fondata prin
1200, ceea ce vorbeste de la sine despre interesele populatziei din regiune.
Lista initiativelor de exceptzie se continua in zilele noastre, dupa primul
razboi mondial se infiintzeaza aici o companie aeriana de transport postal care
acopera distantza Toulouse-Casablanca ori Toulouse-Brazilia. Despre
activitatea  curajosilor pilotzi ai companiei a scris Antoine de Saint Exupery
in romanul sau Zbor de noapte. Compania aeriana si-a extins  activitatea
pe parcurs, deservind si pasageri, aparind noi linii pentru Africa si
Sud-America, pana in Anzii Cordilieri. In fine,  in orasul Toulouse s-a
nascut ideea fabricarii avionului Airbus, aparat greu si scump ale carui
componente se monteaza  pe tot  teritoriul european. Avionul face
concurentza la ora actuala aparatelor de tipul Boeing si poate acoperi
distantze la fel de lungi.

 

Dupa ce mi-a vorbit despre frumosul oras si mi-a aratat chiar
si cateva fotografii cu expozitzia  ei de acuarele pe care a avut-o in
subsolul ori pivnitza Castelului de Apa (Le Chateau d eau) din Toulouse, madame
Valerie mi-a vorbit de dorintza ei de a se stabili in Maroc, intrucat e vaduva
de foarte multi ani iar nepotzii pe care ii are de la fiii ei, au depasit
deja  varsta de 20 de ani.  Madame  isi doreste  sa cumpere
o casuta, sa ramana in Agadir si sa-si gaseasca un prieten marocan cu care sa
traiasca impreuna. Marocanii au femei brunete si puternice pe care traditzia le
tine acasa in capoate lungi cu pantaloni de pijama  islamici ( in Coran
scrie ca femeia trebuie sa poarte pantaloni ca sa fie curata).  Nu scapa
de pantalonii de pijama nici pe strada, mansetele lor se vad prin slitzul
lateral al kaftanelor, sunt din bumbac cu floricele, de fabricatzie indigena
ori made in China. Legea din 2007 nu le mai permite barbatilor mai multe femei,
de aceea nici un marocan n-ar refuza avansurile  vadite ale unei doamne
necasatorite si aproape fara varsta.

 

In fine, interesandu-se in grupul ei de francezi de la hotel a
aflat ca poate achizitiona o locuintza decenta direct prin consulatul francez
din Agadir, deasemeni tot acolo i se pot da indrumari in ceea ce priveste
inchirierea unei case ori a unui apartament rezonabil si garanta asupra
legalitatzii  acestei operatziuni. Pretzurile sunt extrem de joase
si  perspectiva de a locui cel putzin 6 luni pe an in Agadir e foarte
atragatoare.

 

Musulmanii sunt foarte curatzi nu numai din cauza spalaturilor
rituale dar si  din traditie. Dar se spala numai pe ei, strada ori mediul
inconjurator, nu-i intereseaza - in Marakech aveam sa  vad vestitele bai
arabe, separat pentru femei si separat pentru barbati, ele mai functioneaza
inca si sistemul de canalizare din Medina ( cetate) e vechi de sute de
ani.  Nu tot asa se spala beduinii din desert pentru care apa e rara si
scumpa, pastrata pentru baut si gatit si mai ales pentru adapat animalele.

 

Moscheea din Agadir,   ridicata de Mahomed al V lea,
bunicul actualului rege, era de culoare curry cu ornamente maro inchis,
minaretul  paralelipipedic potrivit de inalt si multe arabescuri. Strada
era plina de boutique-uri si era foarte circulata. Strazi mari si cladiri
foarte moderne   -  cum ziceam mai sus, Agadir-ul a fost reconstruit 
in timpul regelui Hassan al II lea, dupa cutremurul din 1960 –
bulevardele  au cate 6 benzi de circulatzie foarte late iar
trotoarele  au intre 3 si 8  metri latzime. Regele de acum a
rebotezat multe strazi cu numele tatalui si bunicului sau insa ele figureaza
doar pe hartzile turistilor, in realitate nici o tablitza indicatoare nu vezi
iar cand intrebi un politzist habar n-are. Soferii de taxi cunosc arterele
foarte mari dupa nume dar pentru strazile mici trebuie sa le dai alte repere.

 

In zilele urmatoare am vazut impreuna o piatza si un complex
de magazine din cartierul
turistic               
In fatza hotelului nostru era un bazar, de fapt un magazin universal – in Maroc
n-ai sa vezi supermarket-uri. In fiecare zi am cumparat apa minerala ori fructe
si sucuri,  tatal de vreo 65 de ani ca si fii de cca 40- 45 fiecare, erau
foarte politicosi si poligloti. Serviabili si de loc pisalogi ca majoritatea
vanzatorilor din Agadir, te lasau in pace pentru ca pretzurile erau fixe
si  asa aveau si ei liniste. Sigur ca vindeau si bauturi alcoolice,
musulmanii insa nu beau asa ceva pentru ca le interzice Coranul. Vitza de vie
creste in Maroc dar vinul il beau strainii. Si cu toate astea marocanilor li se
rupe inima dupa o sticlutza cu bere ori vin. Uneori cumpara curajosi, caz in
care la cassä vanzatorul  ambaleaza politicos sticlele in pungi negre.
Alteori insa din diferite motive se jeneaza sa cumpere si inventeaza tot felul
de tertipuri cum ar fi acostarea turistilor cu rugamintea de a cumpara in locul
lor bautura criminala…

               

Maraquech

     

A doua excursie mare am facut-o la Marrakech – orasul e 
rosu, adica  toata arhitectura e  de o culoare ocru absolut naturala
( zidurile si casele se faceau  din lut rosu amestecat cu paie) si se
povesteste ca  iarna cand  Atlas-ul are culmile albe de zapada,
orasul arata foarte frumos. Sigur ca si aici s-a modernizat mult, am vizitat
o  Medersa – universitate islamica in care se studia Coranul,
devenita muzeu si am vazut si moschei, am vizitat iar magazine de covoare, un
palat si bineinteles souk-ul.

 

N-am sa uit niciodata mirosul urinei de cal – erau trasuri in
piatza cea mai mare a orasului iar caii se usurau fara probleme. In afara de
asta la 41 de grade la umbra toate mirosurile se intensificau. Piatza Djemaa el
Fna e intr-adevar uriasa,  tarabele cu fructe si legume se intind  pe
toata suprafatza ei, cei mai fericiti sunt posesorii de magazine, acolo au aer
conditionat.  Printr-o poarta am intrat in Souk – am dat de 
mäcelarii in care atarnau copite de vita, magazine cu produse din piele de
bovine dar  si din piei de sarpe!! si chiar mobile mici si vechi oferite
turistilor spre vanzare ca antichitati si unicate…Specific orientului ( de care
aici nu putea fi vorba insa stitzi vorba aia, incredibil dar adevarat) pe
asfaltul incins sedeau batrani aproape pergamentatzi   cu turbane
indiene si cu cosuri impletite cu capac din care scoteau serpi-dansatori.

 

Souk-ul mare din Medina  Marrakech-ului era in
permanentza  traversat de tineri cu motociclete mici, in asa fel incat
grupurile de turisti de pe stradutzele intortocheate si penibil de inguste,
erau  maturate, dispersate si uluite, mai apoi  presate spre ziduri,
manipulate sa se inghesuie si sa se caute cu disperare. Nu am putut vedea mare
lucru pe ulitzele forjorilor, ei fabricau lampile de tavan ca si masute ori
scaune pentru patio  ori decoratziuni pentru ziduri si pereti. Insa am
vizitat cel mai mare magazin de mirodenii care se afla langa Medersa.Tot acolo
era si cupola de apa a  Almoravizilor, o constructzie circulara care
functiona  odinioara  ca un castel de apa. 

 

Almoravizii au alcatuit o dinastie care a domnit  prin
secolul unsprezece. Imperiul lor se intindea  in nord  peste marea
Mediterana pana in peninsula Iberica – plus arhipelagul insulelor Baleare
-   si  in sud  in Africa pana  in Ghana, avand
capitala  in Maraquech, oras construit la porunca sultanului. Almoravizii
erau berberi dar trecusera la mahomedanism in secolul sapte sub influentza
arabilor.   Medersa almoravida Ben Youssuf  era intr-adevar
impunatoare prin delicatetzea arabescurilor in marmura ori piatra, ghips
si  lemn, prin arhitectura deosebita, bolte, ferestre si balcoane,
helesteul din patio si olanele verzi, smaltzuite,  de pe acoperisuri ca si
magia coridoarelor umbroase ornamentate cu caligrafii  intelepte atat de
iubite arabilor, coridoare pe care in vremurile de demult  circulau
studentii.

 

A urmat in secoul  doisprezece dinastia berbera
Almohad  -  citisem eu in Balada Spaniola a lui
Feuchtwanger  despre un sultan Yakub al Mansur  din dinastia
Almohazilor. Posteritatea i-a cinstit memoria intrucat sultanul  l-a 
ascuns, protejat si adapostit pe  Averroes,  
savantul-filosof  arab nascut in Cordoba spaniola, cel care a tradus 
cateva pretioase scrieri, considerate de mult pierdute,  ale  lui
Aristotel.  De la Almohazi a ramas in Marraquech frumoasa Qoutoubia-
moschee.

 

Pe langa berberii marocani, fosti si actuali locuitori
ai deserturilor, numitzi uneori beduini ori tuaregi, am observat cat am stat in
Agadir coexistentza in Maroc si probabil in intreaga Africa de nord, a mai
multor tipuri antropologice  de arabi. Intrebandu-l pe ghid, am
aflat ca in spatiul ocupat de arabi pe glob  locuiesc  arabii propriu
zisi   din peninsula arabica,  arabii din Emirate si  din
Qatar, sauditzii, libanezii, yemenitzii dar si cei asiatici, adica  arabii
sirieni ori  persanii, chiar si turcmenii,  uzbecii, o mare parte din
populatzia turca  si unii kurzi.  Concluzia este ca arab este
acela care traieste  nu numai in peninsula Arabica ci intr-un spatziu
vorbitor de limba araba, apartzine culturii si comunitatzilor arabe, e deci
obligatoriu  musulman.

 

Unul dintre turistii germani a mai pus o intrebare – ce fel de
tendintza au credinciosii musulmani din  Maroc, sunita ori shiita?!
Raspunsul a fost : sunita, intr-adevar cam 75 la suta din spatziul arab ( care
se intinde in Africa de Nord, aproape jumatate din Asia precum si Asia mica,
dar prin India si Pakistan a ajuns si in Indonezia) este ocupat de arabii
sunitzi, populatzie toleranta, doritoare de instructzie si drepturi egale,
care accepta si cauta cat mai multe legaturi cu civilizatzia crestina. In timp
ce shiitzii  traiesc in orientul mijlociu intr-un spatziu foarte
restrans -  foarte putzini din ei se infiltreaza in tari africane, in
Egipt de exemplu. Ei predica  intoarcerea la origini, la vechea ordine si
imparteala a teritoriilor si la vechile drepturi. Am mai retzinut ca
autoritatzile shiite cele mai inalte sunt numite ayatolahi si ca din gruparea
shiita s-au desprins treptat in diferite perioade mai mult sau mai putzin
coloniale, anarhistii. Ivita mai intai ca  sustinatoare a djihaad-ului,
rebeliune araba indreptata  impotriva colonizatorilor, ea s-a transformat
intr-o organizatzie potrivnica  popoarelor care nu cred in Allah.

 

Amandoua gruparile si-au dat seama ca singur, Coranul pe care
copiii il invatza  obligatoriu in scoli ori acasa ori la moschee, nu-i
ajuta sa supravietzuiasca in lumea de afara si ca probabil mai trebuie si
altceva. Sunitzii au acceptat astfel scolile publice de stat  si un fel de
separare a invatzamantului laic de cel religios, ca si tot ce le aduce
contactul cu cei de alta credintza, in timp ce shiitzii se servesc de Coran ca
de o arma impotriva tuturor celor care nu cred in Alah, iar unde Coranul nu-i
ajuta, inventeaza ei noi legi drastice.

 

In fine, marocanii evrei  sunt si ei foarte
deosebiti, multi dintre ei evrei-ortodocsi,  cea mai mare parte, aproape
5000 de suflete impartasesc cultul mozaic. Cine calatoreste, vede si aude multe
-  am inteles in sfarsit deosebirea antropologica dintre evreii de
tip  sepharzi, brunetzi cu ochii negri, venitzi aici  din
peninsula Iberica si cei ashkenazi, est europeni, blonzi ori roscatzi cu
ochii albastri si verzi.  Amandoua tipurile traiesc in Maroc si sunt pe
scurt denumitzi Melha, care mai inseamna si cariera de sare – intrucat primii
evrei care au debarcat din Spania s-au indeletnicit cu negotzul de sare. 

Dar amestecul populatziei este intr-adevar surprinzator, intre
timp in fosta colonie  traiesc  nu mai putzin de 200.000 de francezi.
Unii dintre ei ca si alti europeni de diferite nationalitati s-au amestecat cu
populatzia berbera, si-au pierdut identitatea initziala si au trecut la
credintza musulmana, la fel ca si negrii mauritani de care vorbeam mai sus.

 

Ghidul care ne-a insotzit la Marrakech era un tip unsuros si
smecher, Mohamed, mic  si slab ca un berber, cu nasul  arab
coroiat si volubil ca un evreu . Era imbracat pentru mai multa culoare
in caftanul dungat traditional cu gluga, purta niste pantaloni de panza
cadrilati si sandale deschise. Vorbea o germana curgatoare fara accent insa
prezentarea lui era lipsita de optimismul si  bucuria ghidului din
Essaouira. Primul lucru care ni l-a povestit a fost ca Marocul e cel mai mare
producator  ilegal  de hasis din lume! Marocanii ar avea mafia
lor personala, condusa de persoane care lucreaza chiar in politzia de stat!
Sefii mafioti ar avea legaturi cu mafia spaniola, franceza si italiana si
hasisul pleaca nu numai pe mare ci si pe drumurile nisipoase ale Saharei, spre
orientul mijlociu, mai precis spre Turcia!  

 

Intrebat cum de ne da astfel de informatzii, ghidul ne-a spus
ca trei sferturi din populatzia marocana carteste impotriva regelui Mahomed al
6-lea care locuieste mai mult in Olanda (!...) si ca mai bine ca lumea care
vine in Maroc sa stie adevarul. Ca regele si-a tocat averea cu femeile si ca
ministrii lui sunt cu mult mai bogatzi decat el! Si ca e inutil sa te plingi
politziei de vreo nedreptate ca politzistii sunt doar decorativi, in rest au
alte preocupari cu mult mai importante si ca sunt coruptzi. Odata ajunsi in
Marrakech ne-a devenit clar ca excursia nu e o adevarata excursie deoarece
ghidul era interesat in exclusivitate de bacsis – s-a pus  o palarie la
dispozitzie pentru colecta – ci un fel de calatorie-capcana in care diferite
marfuri sunt prezentate pe larg pentru a fi cumparate in exact cele patru ore
pe care le aveam la dispozitzie sa vedem orasul. Neputand sa ma despart de grup
de frica sa nu raman pe acolo, a trebuit sa-i insotzesc dupa vizitarea Medersei, 
la un magazin de mirodenii insa avand experientza din 2003 din  Majorca,
am stat afara in timp ce ceilalti turisti au asistat la o prezentare de 
produse cosmetice, cu usile incuiate, la sfarsitul careia au fost obligatzi sa
le si cumpere..

 

Am asteptat comod pe un divan  alaturi de o doamna
supradimensionala din Marburg care dadea semne evidente de plictiseala si m-am
intrebat daca nu cumva  divanul o sa dea din cauza noastra semne
evidente  de oboseala….  Casa avea doua  iesiri, la etaj erau
cabinete cosmetice, dusuri si bai pentru thalasoterapie,  la parter
diferite camarutze ori  cabinete in care se faceau prezentari pentru toate
produsele in componenta carora intrau  frunzulitze aromate mici, de toate
culorile.  M-a uimit numarul sacilor, al uriaselor castroane si amfore in
care se aflau nu numai condimente  absolut necunoscute ci si  multe
feluri de ceaiuri medicinale si  seminte - banuiesc ca printre ierburile
uscate se numarau si plante interzise!

 

Sacii cu tamaie de diferite esentze erau stivuitzi pe gratare
de lemn, cutii stravezii cu muste moarte, scopioni  stravezii uscatzi,
asteptau cumparatorii.  Negustorul de mirodenii mai avea si preparate din
labe si dintzi de tigru, corn de rinocer si piele de sarpe, vindea in borcanase
din sticla opaca prafuri vindecatoare din balega  si ochi de bivol,
amulete cu radacini de felul pungilor cu medicamente ale  indienilor 
apasi, sticlutze dubioase cu leacuri impotriva muscaturilor de serpi veninosi,
halucinante fumigene si betze de  santal si mirt ori alte esentze  de
lemn  absolut necunoscute,  ghirlande cu niste fructe mici  si
uscate care la a doua vedere s-au dovedit a fi cadavre pergamentate de lilieci
precum si alte ciudatzenii.

 

Despre fiecare lucru care-mi atragea atentzia l-am intrebat pe
un arab inalt si ciocolatiu cu buze vinete si fes rosu, imbracat cu kaftanul
traditional si cu papucei cu varful indoit in sus – nu era angajat dar ii
placea sa converseze cu turistii in mai multe limbi, in timp ce adasta pe un
alt divan, uzat si deformat, si servea ceai dintr-un paharel din sticla
subtzire.

 

Mojare mari din piatra dura si altele mici stravezii ca din
fildes  alternau cu tipsii metalice gravate facute special pentru arderea
de santal ori tamaie. Morile de cafea de tip oriental, adica din arama aurita
batuta cu ciocanul si de forma cilindrica, nu constituiau numai decoratziuni,
ele erau oferite spre vanzare turistilor  cu bani multzi ori
colectionarilor. Langa ele - cafea  bineinteles arabica in saci
dubli, prajita ori  verde-neprajita, asa cum se gasea odata in
Romania.  

Legaturici mici de coji de  scortzisoara adusa din
Mozambic, ori pungulitze de celofan cu  cateva fire/stamine  de 
safran,  pachetele microscopice de dafin si laur, te speriau din cauza
pretzurilor – uneori chiar si 40 de euro! Gramezi  tzuguiate de susan
caramelizat si  curmale conservate in miere imi tulburau pur si
simplu  linistea interioara, oare cum de mananca marocanii atat de multe
dulciuri?!  Migdale cu gramada si samburi comestibili  de tot felul,
nuci  mari si mici, cu denumiri ciudate  si seminte de dovleac si
floarea soarelui si alte semintze descojite, delicatesuri   de
care  n-am stiut ca fac parte chiar din ritualurile nuptiale arabe!
Cutiutze mici din os de camila cu tot felul de unguente pe baza de
canfor,  eucalipt ori alte plante contzinand uleiuri volatile, te imbiau
sa le cumperi. Siraguri de smochine uscate  si  curmale  atarnau
ca niste stalactite deasupra sacilor  plini si ei, cu varf,  cu
semintze de chimion , mac ori fructele arborelui de chinina, in sfarsit,
diverse  plante medicinale.  Pravaliasul comercializa si prafuri
de  vopsele naturale, de fapt niste  pigmenti foarte tari cu care
tzesatorii de covoare isi vopsesc lana de camila ori de capra. Culorile erau
bineinteles din gama orientala, cu moliciunea si profunzimea caracteristica,
doar albastrul tuareg – un superb bleu de phtalocyanine – era pe deplin
african.

 

In incinta era un miros teribil de patrunzator, mentolat 
si dulceag totdeodata, antiseptic si  parfumat, netransformat de sutele de
vizitatori intrucat din cauza celor doua intrari se producea o aerisire optima
a pravaliei. La asta se adauga si  fumul parfumat al betzelor parfumate
care ardeau intr-o tipsie plina cu cenusa, asezata pe un trepied de fier
forjat, langa usa.  Negustorul se reprofilase in interesul afacerii 
si pe bomboane  aromate si gume de mestecat,  mai avea si un chiosc
cu suveniruri din piele  ca si blanuri neprelucrate de feline  precum
si antichitatzi. Aflat intre Medersa si Al Qouba (Cupola de apa), dugheana lui
era prima care deschidea Souk-ul din Marrakech, ca atare istetul intreprinzator
se grabise sa-si etaleze marfa sub nasul turistilor dornici de unicate.

                                                                   
           

Dupa ce am vazut in fuga pe dinafara  baile traditionale
arabe ale Maraquesh-ului  si cateva foste caravan-seraiuri, care mai
functioneaza si azi dar doar sub forma de simple pensiuni, am ajuns cu
autocarul la palatul regal, de fapt resedintza de vacantza a regelui
Mohamed al 6-lea, cand nu e in Olanda…Din fiecare institutzie ori obiectiv
vizitat in Marrakech, ghidul nostru Mohamed cel smecher venea cu o plasutza ori
cu un pumn de bani – bacsisul binemeritat pentru aducerea de
vizitatori.   Palatul era ca o mica opera de arta araba,
bogatzia  constand in finetzea arabescurilor, perfectziunea geometrica a
incaperilor, asezarea optima pentru captarea efectelor optice, a
decoratziunilor interioare, exploatarea cu inteligentza a umbrei in patio
ca  si racoarea  bazinului si luciul faiantzelor. In fatza palatului
se afla o piatza acoperita ca un pasaj cu mai multe ramificatzii si un centru
de suveniruri. Deasemenea la adapostul unor eucalipti uriasi si a altor arbori
inverziti, se afla un fel de  promenada foarte murdara cu magazine
de  bunuri de consum si bacanii cu tigari, dulciuri, haine etc.

 

Marrakech-ul se pregatea de incheierea Ramadan-ului, berberii
alergau si  aproape ca se impiedicau  pe strazi in caftanele lor,
incarcati cu pungi de plastic  strategic-negre si cu cosuri in spinare.
Unii calareau motociclete, altii magarusi, majoritatea insa circulau pe jos.
Incaltamintea lor lejera semana cu  imineii turcesti si se numea babouche. 
Dupa masa de seara – la un local specific marocan, cu mese joase ca de
gradinitza si divanuri moi – ne-am imbarcat in autocar si am pornit inapoi.
Eram satui si foarte obositi. Orezul n-a lipsit, de aceea n-a trebuit sa mananc
cous-cous-ul colorat cu safran, am avut salata verde cu legume si bucatele de
branza de oaie iar carnea a fost de pui. Din cauza dimensiunilor ridicole ale
meselor, trebuia sa mancam aplecati deasupra farfuriei ori sa ne tinem
farfuria  in poala. Doi cantareti marocani ne-au tinut companie cu
instrumente de forma unor banjo-uri, lumina intra prin ferestrele mici,
bucatarii zambeau luciosi de transpiratie cand ne aduceau bauturile in paharele
minuscule, ventilatoarele nu reuseau sa aduca nici cea mai mica adiere
racoritoare.

 

Berberii

 

La intoarcere am oprit in acelasi loc  ca dimineatza, un
fel de  loc de popas cu cafenea, magazine de suveniruri, toalete, pravalii
cu dulciuri si loc de parcare – toate foarte murdare. Suvenirurile erau aduse
direct din muntii Atlas, bucatzi mari de roca,  bolovani sparti
continand  ametisturi si alte  cuarturi uriase, precum si bucatzi de
marmura, mai erau  amonitzi uriasi – fosile de melci in varsta
de  350 milioane de ani!!!!   si alte fosile  de pesti ori
chiar insecte cu aripi. Berberii cauta cuartzurile, dupa cum deja am
pomenit,  chiar la suprafatza muntelui si incearca fara prea mult succes sa
le vanda, chiar si pe plaja si oriunde isi pot intinde  tarabele.
Ametistul  isi oferea violaceul binecunoscut ptr numai 2-3 euro pe
kilogram! Conglomerate de  turcoaze, in starea lor bruta si fascinanta,
imi aminteau ca ma aflul pe continentul beduinilor si al africanilor pe care,
europenii smecheri i-au cumparat si pacalit  cu oglinzi si margele de
sticla.

 

Un vanzator ambulant de cactusi comestibili, curatza  de
coaja  mingiile verzi cu tzepii deja retezati si le oferea spre vanzare
turistilor curiosi. Fructele aveau aspectul unor piersici si cred ca erau si
zemoase si dulci.

 

In spatele cladirii de popas se afla un sat  foarte
modest din care strabateau strigatele copiilor intorsi acasa cu caprele. 
Expresia  sa mergi cu caprele la pascut,  nu corespunde 
cu ceea ce stim noi despre  pastorit – aici caprele nu au iarba si nici
alte buruieni, din care cauza se suie in copacii de argan. Magarusii pasc si ei
crengile mai joase iar camilele  pasc suveran crengile din varful
arborelui in asa fel incat  flora spontana de argan e decimata pur si
simplu.  Si totusi am vazut camioane supra incarcate cu baloturi de fin,
undeva sunt desigur niste  campii pe care marocanii le cosesc - 
ghidul ne-a povestit ca fanul  este dus  la ferme de vaci, laptele
care se vinde in Maroc fiind garantat indigen.  Fabricile dateaza  de
dupa al doilea razboi mondial in timp ce fabricile de conserve de peste marin,
din pacate prea putzin numeroase fatza de cerere, sunt cu mult mai vechi.

 

Zidurile  caselor, inecate de verdeatza agatzatoare, erau
inconjurate de cactusi uriasi, muscate salbatice, tufisuri de leandri
rosii  - o minunatzie rasarita din pamantul arid.  Casele au putzine
ferestre si nu au acoperisuri cum intelegem noi acoperisurile ci doar un fel de
capace de scanduri  acoperite de  crengi ori stuf. Berberii nu
calaresc magarusii asa cum ne-am inchipui noi ci se aseaza cu amandoua
picioarele pe o parte a spinarii animalului iar  de cealalta parte le
atarna posteriorul, fie ca e vorba de femei ori de barbatzi. Cine are un magarus
se considera norocos, distantzele sunt foarte lungi. Soseaua era insa foarte
buna si de fapt toate cele trei mari sosele care pleaca din Marrakech ( spre
Agadir,  Essaouira si  Casablanca ) sunt foarte bine construite si
consolidate cu un amestec de asfalt care rezista la temperaturile fierbintzi
ale zonei. In ceea ce privesc drumurile – ele nu exista, adica sunt doar
schitzate de cauciucurile masinilor ori motocicletelor in pamantul arid si
bolovanos – intrucat aici ploua foarte putzin si foarte rar,  30 de zile
pe an, nu e nici un pericol ca drumurile sa se noroiasca. Marrakech-ul
mai  are si o gara foarte mare cu legaturi in diferite directii – chiar si
internationale.

 

Peste sosea, in cealalta parte se vedea o panorama  cu
coame de dealuri si tufisuri rare, copaci de argan pe ici pe colo si multa
stanca. Iar intre stanci, in spatele unui dig foarte inalt, se vedea un lac
de acumulare  aproape secat, care stralucea in lumina apusului ca un
banutz de argint. Lacul ar fi trebuit sa produca energie electrica insa cum de
6 ani in Maroc e seceta, marocanii au apelat la serviciile unei firme
americane. Pe drumul catre Agadir am observat si doua statii de benzina
apartinatoare Petrom-ului, semn ca romanii investesc cat pot si mai ales ce
pot.  De altfel toate masinile pentru inchiriat moderne sunt… Dacia
Logan!!
              

 

Marocanii de la sat nu au nici curent electric si nici lemne
pentru foc insa multzi si-au cumparat baterii de masina ( cate 4-5 baterii de
fiecare casa pentru uzul casnic, adica frigidere si mai ales televizoare) si
isi procura lunar butelii de gaz  pentru  ca sa nu consume lemnul si
asa rar.  Apa potabila  si lemnul sunt extrem de rare si
pretioase.  In Agadir apa menajera se incalzeste cu panouri  solare,
soarele straluceste aici mai mult de 333 de zile pe an, e o mare economie, in
rest totul e extrem de scump pentru marocani. Intretzinerea ca si chiria unei
locuintze la oras e atat de scumpa incat depaseste venitul mediu al unui
muncitor cu ziua. Pretzurile sunt din cauza vesnicelor negocieri, mereu
oscilante in asa fel incat nu obtzii nici o chitantza si ca atare nu ai nici un
fel de garantzie. In Casablanca se declansase o greva deoarece pretzurile
biletelor de tren la unele din ghiseuri erau fixe in timp ce la altele  se
puteau negocia! Demonstrantii ocupasera strazile si protestau impotriva unor
asemenea exagerari – postul de televiziune transmitea in direct.  

 

Familia berbera e foarte numeroasa, femeile fac multzi copii.
Putzini dintre ei  merg la scoala, ei au alte atributziuni, fie ca trebuie
sa-si creasca fratzii ori sa ajute in gospodarie. Femeile berbere care sunt
inca nomade sunt cu mult mai apreciate daca sunt voluminoase. O femeie grasa e
invidiata si dorita, mai ales daca face copii multi si sanatosi. Machiajul cu 
kohl negru nu este pentru frumusetze ( si barbatzii se machiaza) ci din
ratziuni superstitioase ca si tatuajul  dantelat cu  henna  de
culoare rosie a mainilor si picioarelor. Nomazii au o viatza destul de grea
insa nu datoreaza nimanui nimic. Ei cresc camile pe care le vand cu 1000-1600
euro -  cu acesti bani poate  trai un trib intreg  mai mult de
un an. Practica  transhumantza – se deplaseaza  de la o oaza la alta
- si se indeletnicesc cu fabricarea traditionala de bijuterii primitive 
din bronz, argint si turcoaze.  Beduinii comercializeaza si pieile 
animalelor ori confectioneaza din ele tot felul de obiecte pe care le vand
turistilor curajosi ce se avanta in desert.

 

Despre spitalele marocane – foarte putzine, tot asa si
doctorii. Dispensarele satesti cand exista, au in primul rand, antivenin,
intrucat in satele marocane ridicate pe culmile Atlas-ului, muscaturile de
vipere sunt foarte dese, si in al doilea rand o infirmiera care e  de
regula voluntara si fara studii. Nici  preotii de la tzara, care stiu
Coranul pe dinafara,  nu sunt instruitzi. Cunoasterea Coranului si
rugaciunile sunt principala ocupatzie a musulmanilor marocani, restul e doar
supravietzuire.

            

Dansatoarea din buric

 

 Incet a venit si ziua  cand trebuia sa ma intorc –
de fapt noaptea. La aeroport  - o mare surpriza, avionul nostru care
trebuia sa zboare spre Casablanca mai trebuia sa ia  5 pasageri din 
Marrakech , ca atare in acea zi am decolat si aterizat de exact trei
ori.   In Marrakech  pasagerii pentru Europa s-au imbarcat in
pas alergator apoi am ajuns in Casablanca. N-am putut vizita orasul desi mi-am
dorit mult sa fac o incursiune - dar am vazut din avion  cum  rasare
orasul de legenda cu casele lui albe - casa blanca-   din  desertul
arid si ocru  si din  albastrul oceanului. Port extrem de mare (si
ptr vapoare de linie ori slepuri ca si cargo uri cu  containere de marfa
ori  vase de croaziera) Casablanca e si un oras foarte modern - ramane pe
alta data! De acolo am parasit Boeing-ul pentru a ne imbarca intr-un Airbus de
marime mijlocie.

 

Intre timp se facuse ziua, decolarea a fost tot foarte rapida
probabil  pentru a se recupera din intarziere – pe cuvant ca nici nu am
mai avut emotziile de anul trecut cand am zburat spre si dinspre Madeira. Pe
scaunul din dreapta se afla o doamna care dupa multe incercari din partea mea
de a face conversatzie, mi s-a prezentat drept dansatoare, iar 
dincolo de culoar, pe scaunele de vis a vis se afla  o…printzesa
originara  din Mauritania -  o negresa mica plina de bijuterii din aur,
insotzita de baietzelul ei aproape alb, cu ochii migdalatzi. Bineinteles ca am
intrat in vorba si cu una si cu cealalta si nici n-am simtzit cand am ajuns in
Frankfurt. 

 

Dansatoarea din buric  era o femeie tanara, foarte
bruneta si foarte frumoasa, zvelta, cu fizionomie oarecum asiatica - avea
pometzii pronuntzatzi , ochii  foarte mari si  parul negru
stalucitor. Parea  o foarte reusita tiganca dintr-o tzara europeana
estica. Era plinutza si totusi cu picioare foarte lungi si suple dar avea niste
sani pe care abia ii potolea intr-un corset strans de culoare rosie. Era toata
in rosu si negru, panglica lata care-i lega parul  ca cerneala era din
catifea rosie, tot asa jacheta si poseta din piele intoarsa, erau
rosii   batute cu galbeni proeminentzi.  Pana si perechea de babouches,
incaltzamintea araba traditionala cu spitz si fara steif, era tot din piele
rosie cu galbeni iar pe mainile fine cu degete lungi si unghii rosii ca
sangele, avea bratzari metalice gravate, de culoarea aurlui,  
exagerat de late,  care clopotzeau cand isi dadea suvitele rebele pe
spate. Pantalonii erau negri, se mulau pe coapse. Cercuri aurii dupa moda
creola  ii atarnau din urechi. Locuia in Frankfurt din cauza meseriei –
dansa din buric intr-un local  select. Nu am reusit  imediat sa aflu
ce nationalitate avea dar i-am vazut pasaportul german.

 

Dansatoarea facuse studii de dans in mai multe tzari, chiar si
in India si  Egipt, era poliglota dar nu era de loc comunicativa. De
cateva  ori s-a ridicat si a trebuit sa-i fac loc pentru a merge la
toaleta.  S-a intors de acolo foarte proaspata mirosind a apa si sapun si
a parfum si cu machiajul refacut. Era foarte grijulie cu aspectul ei exterior
si cu toate ca la inceput nu i-am dat nici 25 de ani se pare ca era cu vreo 20
de ani  mai in varsta! Unele femei, mai ales cele brunete, 
poseda  arta de a-si  conserva  frumusetzea si  fragezimea
– doamna facea sigur  parte dintre ele.  Nu era casatorita dar avea o
relatzie cu un om de afaceri marocan pe care tocmai il vizitase. Prietenul
ei  bogat avea familie de aceea se ferea sa  povesteasca multe despre
el.

Incepuse sa danseze de cand era foarte mica, in familia ei
fiind se pare  o traditzie, mama facand parte dintr-un ansamblu de dansuri
– de aici si convingerea mea ca era de origine rroma. Mai tarziu absolvise o
scoala  germana superioara de  dansuri orientale . Apoi fusese in
Cairo la o alta  scoala  si in cele din urma devenise dansatoare
profesionista.  Dansul din buric se numeste in original dans din burta. 
Despre acest dans se spune ca  e aproape preistoric, provenind  din
adorarea   unei divinitatzi  originare din Egipt, zeitza
maternitatzii ori a fertilitatii si a nasterilor. Miscarile obligatorii ale
dansului si anume rotitul  cat mai languros al soldurilor  ca
si  plasarea abdomenului inainte sunt menite sa desfate ochiul… masculin.
S-au gasit marturii despre vechimea dansului in Egipt, pe fresce. Odata cu
asimilarea popoarelor nord africane de catre arabi, dansul s-a raspandit in
Orient, ajungand pana in India si Nepal dar si in bazinul Mediteraneean.
Preluat de tiganii nomazi, dansul  a patruns  adanc in peninsula
Balcanica pana in Galitzia ajungand sa fie foarte apreciat in anumite cercuri.

 

Imi amintesc foarte bine dintr-o emisiune televizata,
dansatoarele din buric arabe  au o soarta vitregita, ele nu se prea
pot casatori intrucat arabii  din Maghreb ori turcii nu vor sa ia de
sotzie femei pe care le-au vazut si ochii altor barbati. Pline de gratzie si
poezie, ele sunt admirate, iubite  si invitate la petreceri dar poarta un
greu stigmat.  Studiourile de cinematografie europene ca si Hollywood-ul
au exploatat magia dansului din buric  in music- hall-urile lor, numarul
fiind cu succes interpretat de mari dansatoare ca  Isadora Duncan ori Mata
Hari - asa a ajuns ca acest dans sa fie apreciat si in Europa si peste ocean.

 

In fine, vorbindu-mi foarte zgarcit de meseria  pe care o
indragea si cu ajutorul careia ajunsese sa calatoreasca in mai toata lumea,
dansatoarea a incheiat conversatzia  asigurandu-m ca  intr-atat s-a
obisnuit cu miscarea ca ii e foarte greu sa sada pe scaun in avion pana la
aterizare.  Eu i-am povestit ce mi-a placut in Maroc si i-am marturisit ca
sunt romanca dar locuiesc in Germania. Atunci am vazut prima oara  un
zambet pe fatza ei frumoasa : mama ei venea din Romania, a ramas in vest 
in timpul unui turneu si mai tarziu s-a casatorit tot cu un artist german. Ca
sa vezi ce mica e lumea!!

            

 

Printesa din Mauritania

 

Zborul  peste  culmile Atlasului , a continuat peste
Gibraltar, apoi s-a vazut Lyon-ul. La un moment dat s-a zarit printre nori
Zurich-ul si chiar lacul Constantza si in cele din urma am intrat  in
spatziul aerian german. Zborul a fost scurt in comparatzie cu cel spre Madeira,
s-a zburat insa foarte sus. Totusi a fost suficient de lung ca sa leg
conversatzie  si cu printesa din Mauritania al carei copil se linistise
dupa o lupta zgomotoasa cu centura de sigurantza, masutza rabatabila,
biberonul, ciorapeii ba chiar si parul din cap! Obosit si satul, micutzul si-a
inchis  ochii migdalati si a dormit tun pana la Frankfurt.

 

Mai intai mi-au atras privirile numeroasele bijuterii din aur
care clincheneau si pe ea si pe copil. Femeia era foarte tanara si totusi
foarte frageda, pielea nu era neagra complet doar parul era cretz  si
frumos pieptanat dupa moda jamaicana. Negresa era infasurata intr-un fel de
cearsaf  de vreo 4-5 metri din material usor, asa cum am observat
eu ca au  75 la suta din femeile africane musulmane, insa nu avea capul
acoperit iar sub sari-ul moale se ghiceau haine europene. Spre deosebire
de femeile de culoare, cele  berbere nu poarta sari ci caftan.
Culoarea  pinzei era nedefinita in nuantze galben-aurii iar in picioare
avea sosete albe si iminei lejeri.  Avea cercei mari si mai multe lantzuri
la gat, cu sau fara medalioane. Pe amandoua  bratzele avea bratzari de
diferite forme, ceea ce mi-a adus aminte de  doamna pakistani de acum doi
ani care mi-a daruit  un set de bratzari. Copilul avea si el lant la gat
si o bratzarica, amandoi putand fi evaluatzi cam la cateva sute de mii de
euro! 

 

Dupa ce am schimbat cateva priviri  am intrebat-o ce e
sotzul ei, intrucat m-au fermecat bijuteriile, mai ales bratzarile.  Mi-a
raspuns ca e dentist.  Pe urma am intrebat-o unde locuieste in
Germania:   la Siegen. Absolut intamplator am acolo 2 cunostintze din
Resitza, stiu unde se afla orasul si cunosc si zona - puternic 
industrializata din care cauza  sunt multzi straini, bratze de munca
ieftine.  Acolo in Siegen locuieste ea cu sotzul ei, intr-o casa nou
construita si tot acolo locuieste si mama lui.  Ar mai fi stat in Maroc la
familia ei insa primise un telefon – socrul ei paralizat de 7 ani, decedase in
urma cu 2 zile.

 Musulmanii, pe care noi ii confundam adesea cu orientalii, 
au o idee foarte originala despre ospetzie. Vizitele sunt lungi si uneori
obositoare, gazdele se intrec cu politetzuri si impart cu draga inima tot ce au
cu rudele dragi, ba pun pe masa ( ca romanii) tot ce e mai bun, se lipsesc ei
insisi de bunätätzi si le ofera fratzilor, surorilor si parintzilor, cu 
smerenie.  O vizita de familie de  cateva ore ori de o singura zi nu
exista ori se accepta foarte greu  -  oaspetele trebuie sa doarma
sub acoperisul gazdei, sa manance cu el la masa si sa plece incarcat de
cadouri si amintiri placute, intocmai legendarei vizite a reginei din Saaba la
regele Solomon…

 

 Tanara cu copilul avusese de gand sa ramana cateva
luni cu familia ei, acasa la parintzi -  mama varsase lacrimi amare
cand trebuise sa se desparta de nepotzel. Dupa cateva intrebari fulger, am
inteles ca sotzul ei e turc dintr-o familie stabilita deja de 2 generatzii in
Germania, cat despre ea, o chema Makeda si  provenea dintr-o familie
princiara din… Mauritania!

 

Amandoi bunicii erau printzi de culoare ai unui trib de negri.
In copilarie au fost facutzi sclavi. Eliberatzi de francezi, cei doi
printzi s-au hotarit sa intemeieze o familie. Intre cele doua razboaie mondiale
printzul  mauritan – si-a pastrat titlul - a devenit  afacerist in
domeniul combustibililor . Ulterior  s-a stramutat in Maroc unde 
si-a ridicat un mic palat ori mai pe intelesul nostru, o uriasa  vila – de
fapt  o cladire aproape amorfa, de culoarea lutului cu multe camere avand
doar 2-3 ferestruici,  curte interioara,  fantani  si 
ziduri foarte inalte.  Piscinele nu lipsesc si nici sistemele de
sigurantza si control  dupa modelul vilelor americane din Bel
Air.             

 

Tatal ei a continuat in anii 50  traditzia ori afacerea
petroliera care se pare ca e foarte cotata, fiind singurul motiv pentru care
tzari puternic industrializate isi indreapta ochii catre Africa. Ca atare toti
copiii familiei au fost trimisi sa studieze dincolo de Mediterana.  Exista
si in Maroc scoli particulare insa tatal Makedei a preferat sa-si stie copiii
la studii in Europa.  Din cate am inteles familia  a fost foarte
multzumita de hotarirea ei de a se casatori si stabili in Siegen, cat mai
departe de realitatea africana.

 

Sotzul ei turcul, un blond reusit cu ochii verzi,
migdalatzi si cu nume german - toate de la mama lui -  nu mai e
de acord ca ea sa poarte imbracamintea traditionala  ori baticul
islamic. Tatal lui a avut vederi moderne si a fost foarte bine integrat in
societatea germana si datorita faptului ca era paralizat, n-a mai avut aproape
de loc  tangentze cu  comunitatea turca. Asa ca pana la Frankfurt a
disparut intr-un mod misterios si cearsaful galben. Inainte de aterizare
printzesa purta pantofi sportivi cu talpa groasa, leggeans-i  de bumbac
mulatzi  pe coapse si un tricou alb modern cu decolteu decent din care
zornaiau numeroasele lantzuri.

 

Intrucat ma framanta ideea, am vrut sa-i stiu parerea despre
sclavia din Mauritania.  Makeda era o fata isteatza, mi-a explicat destul
de multe si  cat se poate de realistic. Sclavia africana nu are
nimbul celei americane – vezi Coliba unchiului Tom – ci este extrem de reala si
contemporana, parintzii  insesi isi vand copiii in credintza ca o vor duce
cu mult mai bine… In afara de faptul ca se mai practica inca 
obiceiuri  sangeroase in cadrul clanurilor – circumcizia la baieti ca si
rusinoasa mutilare a fetitelor -  copiii mici sunt vandutzi pe 50- 70 de
euro pentru ca sa devina servitori ori pentru pedofilie. Ca atare fetele peste
8 ani sunt puse la munca ori sa se prostitueze – copiii africani nu au nici un
fel de drepturi. Asistentza medicala e ca si inexistenta in Mauritania, foarte
putzini pot apela la serviciile unui medic. Media de viatza a sclavilor
africani se situeaza  intre 30 si 35 de an!  Lipsiti de orice
informatzii, analfabetzi si numerosi, sclavii mauritani  eliberatzi
efectueaza uneori chiar si dupa eliberare ( de obicei politzia ii scoate din
casa stapanilor) munci pentru fostii stapani, negasind o alta solutzie. Femeile
sunt fericite sa traiasca in casa unui stapan unde primesc un adapost in
schimbul muncilor fizice, chiar daca sunt batute ori schingiuite – si asta in
secolul nostru. Din  toate aceste motive afisate mai sus, atitudinea
maurilor albi, proprietari de sclavi, este calificata in cercuri restranse ca
islamofascism.

 

Bunicul Makedei a inteles ca Maroc ul e o sansa pentru
viitorul familiei, la randul lui tatal printzesei si-a trimis copiii in Europa
– banii nu conteaza, principalul e sa fie cat mai departe.  In timp ce
Mauritania Caesarensis, tara stramosilor ei, subjugata inca din anul 1000
de  arabi, exploatata in timpul colonizarii franceze, inainteaza intr-un
ritm cat se poate de african,  cu pasi microscopici, spre un  foarte
indepartat progres economic si  social.

  

Makeda, printzesa mauritana,  n-a vizitat niciodata
Mauritania si nici nu-si doreste. Au fermecat-o civilizatia si orasele
germane,  devenind dependenta de supermarketurile europene.. Baticul
il poarta doar in Maroc, de forma, si de ochii familiei. Cum eu credeam
 ca sari-ul e un obiect vestimentar indian, am intrebat-o pentru ce
femeile africane musulmane il poarta si ea mi-a spus ca de fapt haina
respectiva  se numeste kitenge si e islamo-africana suta la suta.
Materialul dintr-o bucata infasoara si acopera tot corpul nelasand sa se vada
formele provocatoare. Kitenge-ul  se constituie   de
obicei dintr-un material subtire, usor, foarte lung si viu colorat si e impus
femeilor musulmane ca si pantalonii aia de pijama ai marocancelor berbere.

 

Baietelul cu trasaturi orientale s-a trezit inainte de
aterizare, a baut un biberon cu oranjada dulce si  a zambit cu guritza lui
plina de dintzi foarte albi si foarte multi.

 

Am coborit din avion impreuna si ne-am gasit bagajele pe banda
rulanta , apoi  ne-am asezat la rand pentru controlul pasapoartelor, eu la
„state membre EU“ si ea la  „State non membre EU“.  Dupa verificarea
documentelor si recuperarea valizelor am iesit din cladirea aeroportului. 
Gottfried a venit foarte repede si m-a luat - vesel si pus pe glume! Asa s-a
incheiat aventura mea africana – eu insa mai visez la alte 
calatorii  spre  lumi necunoscute.

 

                                           
Sfarsit

 

                       
Iolanda Lemke 3 Noiembrie 2007